Mesaj pentru copii din Lumea Ingerilor

Copilasi minunati si iubiti!

Lumea îngerilor revarsa peste voi chiar acum când cititi o ploaie de stelute de aur pline de binecuvântari! Noi îngerii vrem sa stiti ca va suntem mereu alaturi. Suntem lânga voi când va treziti dimineata, când mergeti la scoala, când va faceti lectiile, când sunteti suparati sau fericiti. Va veghem mereu din Împaratia norilor si stim ca si voi ne puteti vedea. Trebuie doar sa închideti ochii si sa ne chemati! Veti simti ca aripile noastre va mângâie obrajiorii si inimioara va tresalta de bucurie. Acesta e semnalul ca am venit la voi si suntem gata sa va îndeplinim toate dorintele frumoase. Vrem sa stiti ca noi va iubim pe toti la fel si ca indiferent de greselile voastre noi vedem mereu doar acea parte din voi care este buna, pentru ca acea parte este singura adevarata.

TOTI COPIII SUNT FOARTE IMPORTANTI!

Sa nu credeti când va spune cineva altfel! Voi sunteti darurile lui Dumnezeu pentru acest Pamant! Voi uniti oamenii cu râsul vostru si aduceti pacea si prospetimea pretutindeni. Prin jocul vostru le aratati oamenilor mari ce inseamna sa isi gaseasca linistea si armonia. Voi sunteti puri asa cum si noi îngerii suntem si de aceea puteti vindeca lumea. Voi sunteti cei mai pretiosi profesori pentru ca îi învatati pe oameni ce înseamna simplitatea.

Sunteti iubiti si protejati! Amintiti-va asta mereu!

                                                   (Ligia Luminita Tonita)

             

Ancuta si ingerii cuvintelor           

                         o poveste de Geta Heimerl

Ancuţa este o fetiţă în clasa a doua  dar  până la această vârstă ea a citit deja multe povesti. Şi ştiti de ce? Pentru că-i plăceau foarte, foarte mult.

Stiţi de la câti ani citeste Ancuta?

Ei bine, de la nici patru anişori.

Pare incredibil, nu-i aşa? Dar cum a reuşit ea să înveţe să citească fără ca măcar să cunoască literele, ştiţi?

Probabil că nu dar nu-i nimic, veniţi mai aproape de mine şi am să vă spun… mai întâi o să ne întoarcem puţin în timp…

Încă de la mai puţin de trei ani, Ancuţa se bucura privind ore în şir pozele din cărţile cu poveşti. Nu obosea niciodată să răsfoiască paginile viu colorate şi nu exista seară în care fetiţa să nu adoarmă cu cartea ei preferată în braţe.

În acea perioada, bunicul, tatăl mamei Ancuţei, s-a mutat pentru o vreme la ele. Şi cum mama venea târziu de la servici, bunicul s-a hotărât să-i citească fetiţei în fiecare seară poveşti. În felul acesta, fetiţa adormea liniştită, visând poveştile citite de bunicul ei atât de drag.

Cum alegea bunicul povestile din fiecare seara?

Ei bine, Ancuţa privea cu atenţie pozele şi desenele minunat colorate şi le alegea pe acelea care-i făceau sufletul să tresalte.

În orele când stătea singură în casă, micuţa Ancuţa alegea câte o poză colorată dintr-o cărticică, o studia cu atenţie apoi îşi plimba degetuţele în subsolul ei, acolo unde, în cateva cuvinte, autorul descria ideea pozei respective. Ea aşa îl vedea pe bunicul citind, trecând cu degetul peste fiecare cuvânt şi era convinsă, dar foarte convinsă că va veni o zi în care şi ea va citi la fel ca bunicul, mai ales că într-o seară acesta i-a răspuns la o intrebare nerostită :
-       Fiecare cuvânt, iubita mea, are câte un înger. Mai mare sau mai mic,  mai colorat si mai luminos în funcţie de ceea ce descrie. Şi dacă eşti foarte, foarte atentă, spuse aproape în şoaptă bunicul, poţi auzi melodia fiecărui cuvânt…Da, da, fiecare cuvant canta. Dar ca să înveţi să citeşti în felul acesta, îţi trebuie mare, mare răbdare şi multă, da, da… multă recunostinta.
-       Recunostinta, pentru ce,  bunicule?
-       Cum pentru ce? Pentru  grija ce ne-o poarta fiecaruia si iubirea daruita  tuturor prin adancul inteles al fiecarui cuvant ce aduna inalta invatatura  a vietii intregi. Ca să-i întâmpini cu respect şi în acelaşi timp ca sa  poti să le ceri şi ajutorul. Şi trebuie să o faci cu sufletul deschis…
-       Ajutorul, pentru ce, bunicule ?
-       Fetita mea, crezi că sensul fiecărui cuvânt se lasă dezvăluit aşa, oricum, oricui? Fiecare cuvânt este o mare minune şi numai celui care ştie să-l preţuiască cu adevărat, acesta îşi va dezvălui înţelesul…Cuvintele sunt vii… trăiesc…da, da…ele trăiesc cu  adevărat!
-       Aşa, ca o floare sau ca un… pisic?
-       Cuvintele sunt creaţie divină şi au puteri nebănuite…şopti adanc si rar  bunicul.
-       Şi îngerii cuvintelor, ei când apar? si nerăbdarea se simţea în toată fiinţa fetiţei.
-       Atunci când doreşti cu adevărat să înţelegi sensul celor scrise. Atunci când vrei să dăruieşti  mai departe ceea ce ai învăţat… să se bucure la fel ca tine şi ceilalti…
-       Dar toata lumea care citeşte îi vede?
-       Aşa ar fi trebuit să se întample, rosti cu amărăciune bunicul… Oamenii însă au uitat importanţa cuvintelor. Au uitat că ele pot vindeca, pot construi dar pot şi distruge…şopti mai mult pentru sine bunicul.

Din ziua urmatoare, nu exista zi în care Ancuţa să nu se joace cu cuvintele. Deschidea cartea la o poveste ascultata nu de mult , îşi plimba degetuţele peste cuvinte aşteptând cu mare nerăbdare întalnirea cu îngeraşii.

Noaptea visa cum se întâlnea cu personajele poveştilor, cum aceştia o luau de mânuţe şi îi prezentau îngeraşul fiecărui cuvânt.

Zilele treceau ca o fluturare de aripă. Ancuţa învăţa seară de seară altă poveste  iar bunicul descoperi cu mare bucurie dorinţa fetiţei de a se apropia cât mai mult de cuvinte şi mulţumea Bunului Dumnezeu pentru minunea de nepoată pe care o are.

Intr-o după-amiaza, plimbându-şi din nou degetele peste cuvintele unei  poveşti, Ancuta a simţit dintr-o dată  furnicaturi:

-       Au, strigă uşor speriată . Apoi i se păru că aude o muzica veselă. Închise ochii si apropie mana … Trăi din nou aceeaşi stare. Îşi retrase mânuţa de pe carte şi totul încetă.  Întinse apoi din nou, cu oarecare teama un singur deget şi mângâie cu acesta un rând la întâmplare de pe o pagină oarecare. Şi de data aceasta simţi furnicaturi şi auzi o muzica dulce… apoi auzi ceva ce semăna cu un lătrat şi un  râs de copil…

-       Patrocle? se intrebă uluită Ancuţa. Răsfoi fila următoare şi acolo ce văzu:  era într-adevar o poza cu Patrocle şi Lizuca, celebrele personaje…Strânse cartea cu iubire în braţe şi mulţumi îngeraşilor cuvintelor….iar timpul, timpul parcă se oprise, primind în zborul său starea aceea de visare, în care îngeri şi copilă erau una…

De atunci, Ancuţa se bucura  în felul acesta de poveşti. Nu reuşea întotdeauna să descifreze sensul fiecărui cuvânt dar toate celelalte  îi dăruiau impreuna o stare minunata. Simţea cuvintele vibrând, le vedea culorile diafane, cu fel de fel de luminozităti imposibil de descris iar muzica divină pe care o auzea în sufletul ei era o incantare a fiecarei zile.

Într-o seară, Ancuţa, stând la masă în bucătărie şi cu o carte de poveşti pe picioare, îi spuse mamei:
-       Mama, stii, cuvintele cânta…
-       Cum cântă, întrebă mama văzându-şi de treburile ei mai departe.
-       Da, mama… fiecare cuvânt are o melodie a sa…
-       ME-LO-DI-E ?! silabisi mama mirata.
-       Si culoare…
-       CU-LOA-RE ! silabisi mama din nou, de data aceasta întorcându-se cu ochii plini de uimire spre Ancuţa.

Respirâd adânc, mama întrebă:
-       Astea le-ai învăţat la grădiniţă?
-       Nu mama, bunicul m-a învăţat, răspunse cu seriozitate fetiţa.
-       Cum adică bunicul, rosti ridicand  uşor din sprancene  femeia?
-       Mama, nu te supăra, rosti cu iubire fetita…L-am văzut de mult cum citeşte cu degetul şi cum ciuleşte urechile când rosteşte anumite cuvinte pe care le citeşte…
-       Citeşte cu degetul…repetă cu un ton uşor amuzat, mama.
-       Uite cum face… şi fetiţa deschise cărticica cu poveşti şi-şi plimbă degetul  arătător peste un rând…

Mama pufni în râs.
-  Iubito, bunicul nu citeşte cu degetul.  El nu vede bine şi tocmai de aceea, urmăreşte cuvintele cu degetul, ca să nu sară cumva un rând .
-       Nu , mamă, insistă fetiţa, el citeşte cu degetul…
-       Ancuţa…
-       Dar mamă…chiar aşa citeşte…
-       Nu inteleg…Ce te face să crezi asta?
-       Am făcut şi eu la fel şi am reuşit să citesc ca el…

“Vorbeşte ca cineva care ştie exact ce spune”  îşi spuse mama în gând. Îi venea greu să o creadă dar tonul fetiţei prea fusese ferm. Dintr-o dată, îi veni o idée.

Tocmai cumpărase o noua carte cu poveşti dar fără poze. O aduse şi deschise cartea la întâmplare. O privi amuzată pe fetiţă şi-i spuse:
-       Poftim, uite aici şi arătă cu degetul pasajul ales la întâmplare fără să-l citească .

Ancuţa luă cartea în braţe câteva secunde apoi se aplecă asupra paginii alese de mamă. O privi în întregime de parcă şi-ar fi dorit să-i soarbă tot înţelesul apoi atinse cu degetul arătător ca o mângâiere plină de iubire – asa cum facea şi bunicul – primul cuvânt, apoi al doilea şi tot aşa, fără să se grăbească, până termină pasajul. Apoi o luă de la capăt, ca să fie sigură de înţeles, dar de data aceasta mai repede. Închise ochii şi zâmbi:
-       Mami, de cât timp mi-ai promis un căţeluş …

Mama lua cartea şi citi paragraful ales chiar de ea: “ Dar cel mai mult se bucura micuţa Irina de puiul de doberman pe care–l primise nu de mult.  Bucuria de a dansa cu el …”

Mama îşi privi copila cu uimire :
-       Şi ce făcea fetiţa din poveste ?
-       Cum, nu ai înţeles ce scrie, mamă? Sau te-a uimit faptul că dansa cu un câine? râse de data aceasta fetiţa.

Mama îşi  scutură capul de parcă ar fi dorit  să-şi aranjeze gândurile.
-       Dar cum, cum reuşeşti tu să citeşti când nici măcar nu cunoşti literele?
-       Dar e foarte simplu, mami. Bunicul  mi-a spus că fiecare cuvânt are un înger al său. Eu i-am rugat zi de zi să mă ajute să-i înţeleg şi uite, acum îi văd, îi aud pe fiecare în parte. Fetiţa se întristă brusc. Dar sunt şi poveşti, mamă, care-mi dau dureri de cap…. Pentru că au culori închise şi muzica lor mi se sparge în suflet, dar  cele pe care mi le alege bunicul sunt atât de luminoase… iar muzica lor se aseamană de multe ori cu cea pe care o ascultam înainte să vin la tine… e vorba de lumea îngerilor, mamă…

Femeia se aşeză pe un colţ de scaun. Se  simţea depăşită. Dar fetiţa ei era tot ce iubea mai mult şi trebuia să o înţeleagă. Doar era datoria ei… Iar bunicul… pentru  mamă  el reprezenta cel mai minunat tată din lume…

Tot ce a putut mama întelege atunci, la acel moment, a fost că va trebui să-i selecţioneze cu atenţie poveştile Ancuţei.
-       Acum o pot face, îsi spuse mama în gând dar când va merge la scoală, cum va fi?

Fetiţa strânse mâna mamei la pieptul ei micuţ.

“  Nu-ţi face griji, mamă, rosteau ochii micuţei, cât timp bunicul este cu noi, totul va fi bine. Iar el nu este singurul care are grijă de noi, mamă”.

Acum să ne întoarcem în prezent…tot la Ancuţa, dar să încercăm să o vedem ca pe o o fetiţă  peste care timpul a curs cu înţeles peste înţeles.

Să o privim cu atenţie şi să acceptăm că fiecare cuvânt îşi are rostul său, îngerul său. Să pătrundem împreună cu ea în  miezul cuvintelor… să trăim forţa , bucuria şi împlinirea  pe care ne-o dăruieşte fiecare…pentru că înconjurati de ele nu suntem niciodată singuri.

Şi dacă am înţeles că fiecare cuvânt îşi are puterea sa, să facem în aşa fel ca şi prin cuvintele noastre lumea sa fie mai bună, mai frumoasă, mai miloasă, mai rabdatoare… Şi cu timpul, ai să simţi pe pielea ta cum ele lucrează…Şi tot peste timp, dacă vei ştii să fii stapânul cuvintelor tale, sa le pretuiesti valoarea de creatie, ai să-i vezi si pe ei…ei… îngerii  cuvintelor…

                           (sursa: www.povesteata.ro)