Legea reflectarii

Legea reflectării afirmă că ceea ce e deasupra, la fel şi dedesubt, ceea ce e înăuntru, la fel şi în afară. Fiecare din noi are întreg universul în interiorul său – fiecare om este o reprezentare a universului la nivel microcosmic. Iar Universul, la rândul său, ne reprezintă pe fiecare la nivel macrocosmic.

Legea reflectării ne spune că totul există la fiecare nivel de realitate. Prin urmare, persoana care-ţi doreşti să devii există deja în tine. Transformarea personală înseamnă înţelegerea profundă a firii noastre divine – trebuie să învăţăm să ne mişcăm permanent între sfera fizică şi cea spirituală, între perspectiva eului şi cea a sufletului şi, în cele din urmă, să vedem toate perspectivele în acelaşi timp.

Există o armonie, un raport, o corespondenţă între diferitele planuri de manifestare a vieţii şi a fiinţei. Tot ceea ce conţine universul emană din acelaşi izvor; aceleaşi legi, aceleaşi principii, aceleaşi caracteristici se aplică la fiecare unitate sau la orice combinaţie de unităţi, de activităţi şi fiecare dintre ele manifestă propriile sale fenomene pe propriul său plan.

Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea sa. Cu alte cuvinte, omul este o reflectare a divinităţii. “Precum în cer aşa şi pe Pământ” ne spune Iisus în rugăciunea “Tatăl nostru”. Ceea ce nu se potriveşte cu această reflectare face parte din experienţa umană.

Din perspectiva experienţei umane, această lege ne spune că fiecare persoană pe care o întâlnim ne reflectă înapoi ceva legat de noi înşine. Viaţa din planul orizontal (lumea exterioară) este o oglindă a ceea ce se întâmplă în conştiinţă (lumea interioară).

Mulţi dintre noi încercăm să găsim soluţii pentru problemele din relaţii privind mai întâi tiparele comportamentale interpersonale şi încercând să le schimbăm. Acest lucru nu e valabil decât uneori, întrucât ignoră cauzele care au declanşat respectivele probleme, ca şi structura persoanelor implicate.

Problemele de natură exterioară reflectă problemele de natură interioară. Dacă ne urâm pe noi înşine şi dacă ne e ruşine de vreun aspect din viaţa noastră, nu vom putea să acţionăm cu consecvenţă într-un mod iubitor faţă de altcineva. Este vorba de relaţia conflictuală pe care o avem cu noi înşine. Există blocaje sau obstacole în conştiinţa noastră. Nu vrem să ne vedem prejudecăţile, să ne uităm la suferinţa sau mânia noastră. Nu vrem să înţelegem de ce îi minţim pe alţii sau nu ne ţinem promisiunile. Nu vrem să ne analizăm frica şi nesiguranţa sau să verificăm de ce suntem ambivalenţi ori tensionaţi. Considerăm că relaţiile ar trebui să fie distractive şi ar trebui să ne distragă atenţia de la problemele pe care le avem şi că nu ar trebui să ne facă să muncim. E necesar să ne găsim curajul de a privi aceste impedimente şi a le remedia. Greşeala face parte din experienţa umană - ne arată că suntem oameni. Ea are rostul de a ne oferi ocazia să învăţăm şi să evoluăm. Cu cât profităm mai curând de această ocazie, cu atât vom învăţa şi vom evolua mai repede, altfel vom repeta greşelile până când vom fi dispuşi să învăţăm din ele.

Nu se pune problema de a încălca această lege, pentru ca universul nostru interior se reflectă încontinuu în universul exterior, indiferent de starea de spirit sau de gradul de evoluţie pe care îl avem. Ci mai degrabă să urmărim să ne recunoaştem ca fiind reflectarea divinităţii şi să împlinim scopul pentru care am fost creaţi. Dar cum ajungem să facem acest lucru? Pentru că suntem implicaţi prea mult în sentimente de vină, ruşine şi în proiecţie reciprocă, astfel încât nu mai putem vedea ce anume ne aparţine nouă şi ce aparţine celorlalţi. De fapt, este foarte simplu, dar trebuie să ne reamintim acest lucru, întrucât tendinţa de a proiecta este foarte puternică.

Dacă suntem furioşi sau trişti, cine este responsabil pentru furia şi tristeţea noastră? Dacă învinuim, criticăm sau încercăm să reparăm ceva, cine este responsabil pentru cuvintele noastre? Dacă ne plângem de milă, pretinzând că suntem victime sau ne rănim intenţionat, cine este responsabil pentru comportamentul nostru? Ceilalţi oameni s-ar putea să ne declanşeze aceste stări, dar noi suntem responsabili pentru tot ceea ce gândim, simţim, spunem sau facem. Deseori ştim că suntem responsabili, dar nu îndrăznim să ne asumăm răspunderea. Asumarea se exersează şi este un semn al maturităţii emoţionale şi spirituale.

Altfel, vom continua să ne proiectăm lucrurile personale asupra altor oameni. Există foarte multe modalităţi de a proiecta şi cu toţii suntem extrem de inventivi atunci când se pune problema de a crea noi metode. Înţelegerea felului în care ne proiectăm ne poate ajuta mult, dacă avem curajul de a privi acest proces. Însă toate formele de proiecţie pot fi reduse la un simplu mesaj: „Nu e vorba despre mine, ci despre tine”. Acesta este substratul. Refuzăm să ne uităm la ceea ce ne aparţine şi încercăm să transmitem totul celuilalt. Proiecţia este un mecanism al negării (nu eu sunt cauza) şi al exteriorizării sau asumării false a răspunderii (tu eşti cauza).

Cu toţii avem  tendinţa de a refuza să recunoaştem şi sa ne asumăm răspunderea că am făcut o greşeală. Pentru că ne e teamă şi refuzăm să ne simţim vinovaţi sau ruşinaţi, prin urmare, evităm să ne asumăm responsabilitatea. Dar, procedând astfel, nu mai avem ocazia de a ne îndrepta greşelile. Acest tipar este un cerc vicios. Evitând recunoaşterea şi asumarea, dăm vina pe ceilalţi – iar aceştia ne răspund, învinuindu-ne la rândul lor. Ciclul de atac şi contra-atac continuă la infinit, până când cineva îşi face curaj şi ia atitudine. Cealaltă persoană se va simţi eliberată şi odată ce înţelege că nu vrei să o învinuieşti sau să o umileşti, nu se va mai simţi ameninţată, chiar mai mult va avea respect pentru curajul dovedit.

Iisus ne-a vorbit despre spovedanie. Aceasta presupune sa-ti recunoşti vina, să-ţi asumi greşeala şi să-ţi ceri iertare. Un asemenea gest este foarte puternic; este ceva care te transformă profund.

Cheia integrării corecte a acestei legi în viaţa noastră este recunoaşterea. Recunoaşterea propriilor gânduri, sentimente, cuvinte şi acţiuni, asumarea lor şi recunoaşterea reflectării divinităţii în noi înşine. Sunt procese care se produc simultan. Recunoaşterea şi asumarea a ceea ce ne aparţine atrage după sine răspunsul din noi înşine a acelui aspect divin recunoscut. Cu cât facem mai des acest lucru, cu atât accelerăm procesul cunoaşterii de sine şi al recunoşterii scânteii divine din noi.

Cunoaşterea de sine nu e un lucru uşor. Dumnezeu ne-a dăruit întreaga libertate pentru a reuşi acest lucru şi o lume în care să ne oglindim. Ne-a mai dăruit o mulţime de îngeri care să ne asiste în acest proces. Să nu ezităm să cerem ajutorul îngerului păzitor, Arhanghelului Metatron, îngerilor cunoaşterii, ai discernământului, ai fiinţei, îngerilor maturităţii sau ai iertării.