Fluviul şi deşertul

Curgând liniştit spre mare, un fluviu întâlni în calea sa un deşert şi se opri. În faţa lui se aşterneau doar stânci cu tot felul de capcane şi peşteri ascunse, dune de nisip care se pierdeau departe la orizont. Fluviul rămase încleştat de teamă.

- Acesta îmi este sfârşitul. Nu voi izbuti să străbat deşertul. Nisipul îmi va absorbi apa şi eu voi dispărea. Nu voi ajunge niciodată la mare. Totul este pierdut, gândi cu disperare.

Încetişor, apele sale începură să se încălzească. Fluviul era pe cale să se transforme într-o mlaştină şi să moară.

Însă vântul auzise plângerea sa şi se hotărî să-i salveze viaţa.

- Lasă-te încălzit de soare, astfel te vei ridica la cer sub formă de vapori. De restul mă voi ocupa eu, îi sugeră el.

Fluviului i se făcu încă mai frică:

- Eu sunt făcut să curg lin şi maiestuos printre două maluri de pământ, rămânând lichid. Nu sunt făcut să zbor prin aer.

Vântul răspunse:

- Nu-ţi fie teamă. Atunci când te vei înălţa spre cer sub formă de vapori te vei transforma într­-un nor. Eu te voi purta dincolo de deşert şi tu vei putea să cazi iar pe pământ sub formă de ploaie; vei redeveni astfel fluviu şi vei ajunge la mare.

Dar fluviului îi era prea frică şi de aceea fu înghiţit de deşert.

Mulţi dintre noi uităm că nu există decât o singură cale pentru ca să putem depăşi neprevăzutul deşert al simţirii şi dificilele perioade de secetă care stăvilesc uneori liniştitul curs al existenţei noastre.

Această cale este viaţa spirituală, care presupune disponibilitatea de a ne lăsa transformaţi de Soarele care este Dumnezeu şi duşi de Vântul Spiritului. Dar asta implică un risc pe care puţini ni-l asumăm. Deoarece, aşa cum spune Isus, "vântul suflă unde vrea: câte unul îl simte, dar nu poate spune dincotro vine şi încotro se îndreaptă".

                                              (Bruno Ferrero)

» Arhanghelul Zadkiel