Catinca Untaru
Undeva departe, un copil a desenat in zapada cu degetelul sau mic si aproape inghetat o steluta care purta un spate aripi diafane de inger. Purta straie vechi si ponosite. O helanca veche si rupta femeiasca si o pereche de pantaloni scurti de trening. In jurul lui se adunasera vreo cinci copii tot ca si el, aproape inghetati. O fetita de vreo doisprezece ani cu o rochita maro peticita si rupta la maneci si sfasiata pe alocuri. Pe umarul stang ii curgea o codita impletita si prinsa cu o pamblica de la o florarie.
Mai era un baietel mic, de vreo trei ani si jumatate care avea deja nasucul inghetat si de abia ca mai putea vorbi de frig ce ii era.
In partea opusa stateau doua fetite gamene cu parul blond si lung. Una dintre ele isi facuse dintr-o ramura gasita pe undeva o coronita impletita cu frunze uscate. Erau imbracate diferit. Una era imbracata intr-o rochita albastra care fusese odata buna si foarte frumoasa dar cred ca o purtase cineva acum vreo cincizeci de ani. Cealalta avea pe ea o rochie alba facuta probabil dintr-un cearceaf vechi si patat cu fel de fel de dulciuri si bauturi. La un momentdat baietelul ce desena se opri si spuse:
"Cartea ingerilor este acum gata!"
Chiar atunci, cum stateau intr-un cerc, viscolul incepu sa bata si toti se apucara de maini. Vantul le sufla prin par si, ca prin minune, ceva fin ii atinse. Brusc, inceta. Copiii, speriati, se ascunsera care unde puteau. Mai apoi, peste ceva timp, puteai observa cum pe zapada, din steluta ramasesera doar aripile, iar in locul stelei aparuse un inger. Un inger de zapada.
A doua zi, copii erau in acelasi loc, dar de data aceasta, totul de pe ei era nou si frumos. Baietelul ce desenase era intr-o pereche de blugi si cu o bluza de trening, fetita avea in locul rochitei peticite o rochita nou nouta. Baietelul cel mai mic, era acum imbracat acum intr-o geaca de fas si o pereche de pantaloni noi si ei. Gemenele erau si ele imbracate frumos. Cea in rochie albasta era acum imbracata intr-o rochie normala cu pete verzi, iar cealalta era acum imbracata intr-o rochie lunga, alba, in jurul gatului avea o esarfa de un alb transparent ce ii flutura intr-o parte. Acum, coronita de pe capul ei nu mai avea frunzele vechi si uscate ci era facuta din floricele roz si frunze de salcie. Apoi toti se intoarsera si plecara. Dar cineva ii privea din spate. Cineva care le daduse o viata noua.
Un inger de zapada!
In timp ce mergeam pe strada, am vazut ca pe langa mine trecea o bicicleta pe care statea un batranel in pamtaloni scurti si un maieu alb, cu o barba alba si lunga ca si un turture de zapada, cu ochii luciosi si caprui si cu un zambet batranesc si nefiresc. M-am uitat la el si apoi am vazut cum se indeparta. Cum rotile nergre ca funinginea ale bicicletei se indeparteau pe masura ce se roteau. Apoi a devenit o pata mare neagra cu un punct alb si apoi un punct foarte mic in departare.
calcandu-mi umbra pe asfalt
Merg, merg incet, merg cu calm, merg cu privirea in sus.
Dar cineva ma urmareste. Eu il tin in spate mereu. Imi este geaman. Nu ma pot dezlipi de el. Oare ce este? Este oare el visul meu sau eu sunt visul lui? Face tot ce fac si eu sau eu fac tot ce face si el? Dar eu pot calca pe el. Merg incet si cu calm. Calc oare pe asfalt? Sau nu? Eu calc pe el. Eu sunt visul lui. Eu fac tot ceea ce face si el.
El este umbra mea. Eu sunt reflectia lui. Ne desparte o oglinda. Si anume oglinda propriilor vieti.
Stateam in fata lui. Ma uitam la el. Aproape ca il puteam mirosi. Cerul intins.
Pe el nu licarea nici o stea. Decat ceva mare. Ceva ce aproape ca imi facea cu ochiul. Ceva de la care am asteptat mereu un raspuns. Luna.
Si asteptand un raspuns nu vedeam cum anii terceau pe langa mine. Pe furis. An dupa an, zi dupa zi. Si chiar cand credeam ca ultimul an va fi oprit si trait cu fiecarte clipa, ca luna se va dezvalui in sfarsit, in timp ce ma uitam pe cer, a cazut. Nu imi putem crede ochilor. Cum de nu a raspuns? Ma uitam la ea cum cade. Incet, incet. Departe, departe. Pana a disparut.
Cum se poate asa ceva?
- Pai se poate! A raspuns in tot acest timp. Si cand a terminat de vorbit, a plecat.
M-am uitat in sus si un inger mic, cu o rochita albastra se uita la mine. La toti dintre noi, oamenii.
- Acesta nu este sfarsitul, este o incercare! Apoi a disparut.
Nu stiu daca si restul l-a vazu si auzit. Dar eu da.
Apoi m-am trezit.
Lasa-ti privirea in jos. Uite-te in pamant. Dar oare indraznesti sa calci pe ea?
O, incearca! Dar nu o sa poti caci nu vrea sa stea. Se va muta mereu. Cu fiecare pas ea se va muta fara ca tu sa apuci sa o calci sau daca stai pe loc ea se va muta pe piciorul tau. Nu va vrea sa stea locului nici o secunda daca tu incerci sa o calci.
Dar daca imi las privirea-n jos, calca-ma pe ea...
De cate ori ai pus o intrebare iar cel care trebuia sa raspunda a tacut? De cate ori ai insistat cu aceasta intrebare? A cata oara cel ce trebuia sa raspunda te-a respins si a spus: "Lasa-ma in pace. Intreaba pe altcineva caci nu am timp sa iti raspund"? Nu ti-ai pus intrebarea daca acel om stia sau nu raspunsul? Daca si el la randul lui a pus aceiasi intrebare si a fost respins la randul lui? Atunci de ce nu a mai incercat sa gaseasca raspunsul? De ce s-a lasat pagubas? Dar oare de ce te-ai lasat si tu?
